Pictor format în cultura tradiţională a imaginii, - aceea care se hrăneşte constant din structurile constituite ale lumii vizibile şi care a sistematizat expresia în genuri, adică a identificat imaginea drept peisaj, natură statică, portret, compoziţie etc. -, Dan Bota a căutat permanent soluţii de evaziune din enunţurile preexistente, dar a păstrat continuu distanţa optimă faţă de logica lor elementară.

Astfel, pictura lui se manifestă pe un interval larg, cînd mai aproape de sursa obiectivă, de modelul în funcţie la un moment dat, cînd mai aproape de expresia suficientă şieşi, de subiectivitatea în plină expansiune, însă mecanismele de reglare a distanţei sînt atît de subtil manevrate încît imaginea evită spectaculos atît retorica realului nemijlocit, cît şi dezagregarea, fuga în abstracţiunea fără memorie, a purei subiectivităţi.

Dacă, din punct de vedere formal, Dan Bota este un analist voluptos al realului, o conştiinţă fascinată şi sedusă de spectacolul enorm al culorii, un hedonist, pînă la urmă, care celebrează frumuseţea creaţiei pe măsură ce o descoperă şi o ia în posesie, din punct de vedere al angajării morale şi al filosofiei implicite, chipul artistului ia o altă înfăţişare.

Pictura devine o formă necruţătoare de luptă , ea se naşte dintr-o evidentă spaimă de vid, exuberanţa devine simptomul unei mari angoase în faţa încremenirii şi a morţii, iar pata de culoare se transformă într-un vehicul al vieţii care tinde să se manifeste exploziv, ca singură alternativă la neant. Pictînd pînze mari, suprafeţe care se substituie realului însuşi, Dan Bota încearcă o reproiectare a lumii, o reconfigurare a acesteia printr-un scenariu aproape mistic - adică prin mîntuirea imaginii brute şi prin transubstanţierea culorii.