Formele pe care le ia creația lui Mihail Trifan, de la cele tradiționale (pictură pe pânză) până la cele de avangardă (assemblage, performance), arată că există la baza lor un proiect artistic solid, coerent și eliberat de normele expresivității previzibile, canonice, academice.

Mihail Trifan este în mod fundamental un creator, dar nu unul care să reinventeze forma, ci unul care lucrează asupra sintaxei. În primul rând, rememorează activ demonstrația lui Kurt Schwitters, anume ideea că orice obiect găsit sau fabricat are potențial artistic dacă este selectat de artist. Așadar, reciclarea artistică nu suprimă identitatea obiectului prin reducerea lui la materia primă, ci îi adaugă un nou strat de semnificație, obiectul fiind salvat prin estetizarea lui, prin transformarea în subiect de contemplație, care își lasă în urmă natura utilitară și, odată cu ea, istoria proprie, reconstruindu-se simbolic ca motiv pur plastic cu valoare de arhetip.

La fel cum un regizor construiește pe scena teatrului o realitate comprimată, dar suficientă poveștii pe care vrea să o spună, și Mihail Trifan rearanjează modulii realității imediate pentru a-și transmite propria fabulă, a cărei morală este, în definitiv, aceea a salvării lumii prin artă.