„Orice discuţie despre pictura lui Dumitru Macovei, într-o posibilă tentativă de analiză critică şi istorică a creaţiei sale, se va demonstra inevitabil o alegere greşită pentru că ea ar porni de la o premisă restrictivă. Cazul Dumitru Macovei este cel care oferă toate perspectivele posibile de lectură şi de analiză, fiindcă el depăşeşte cu mult stricta vocaţie şi practica propriu- zisă a pictorului. Iar acest caz este unul, dacă nu singular, oricum destul de rar, şi cu atât mai spectaculos, pe întregul parcurs al artei româneşti.

Dacă posibilul cercetător ar fi interesat de creaţia din tinereţe a artistului, l-ar găsi cu precădere pe schelele muralistului şi în tentative diverse de exprimare în faţa şevaletului, dar fără să închege, sau măcar să indice cu oarecare certitudine, un demers expresiv şi un profil stilistic anume. Acestă tinereţe artistică, discretă şi oarecum nehotărâtă, marcată mai curând de timidităţi şi de precauţii, nu anunţa explicit aproape nimic din adevărata insurgenţă pe care Dumitru Macovei o dezlănţuie, în momentele deplinei maturităţi, adică în jurul vârstei de cincizeci de ani. Acum, în acestă etapă a vieţii, când în nenumărate cazuri se înstaleză blazarea şi confortul propriei maniere, când se consolidează reţetele de atelier şi stereotipurile de limbaj, Macovei explodează, realmente, şi subjugă instantaneu orice privitor, fie el inocent sau unul cu experienţe consolidate în domeniu.

Odată cu această dezinhibare, echivalentul unei adevărate renaşteri artistice, pictorul lansează, pe lângă provocările optice, directe, şi o seamă de întrebări implicite, acelea care se referă la partea nevăzută a picturii sale, adică la atitudinile din amonte, la strategiile de seducţie, la tactica de cucerire şi, mai ales, la tipul de gândire artistică în măsură să le coaguleze pe toate într-o sinteză unică şi definitivă. La prima vedere, Dumitru Macovei pare să se impună prin culoare, prin energia şi prin puritatea tonurilor, de multe ori virgine, aşa cum ies ele din tub, dar acest lucru, la o analiză care reuşeşte să se sustragă primei impresii, nu este nici pe departe suficient, pentru că sunt atâţia mânuitori de culori care devastează fabricile şi pun degeaba în criză producţia de pigmenţi. Aici nu este vorba despre culoarea ca atare, despre pregnanţa şi despre puterea ei intrinsecă, ci despre ordinea şi despre sensul culorii, iar pe acest teren Macovei se întâlneşte cu doi pictori români ale căror gene sunt contaminate arheologic cu bipolaritatea apolinico-saturniană a lui Van Gogh, şi anume cu Ion Ţuculescu şi cu Constantin Cerăceanu. Energia şi sensibilitatea cromatică sunt, în mod evident, din acest filon, dar starea lăuntrică şi ordinea mentală, de filieră paradiziacă de data aceasta, sunt acelea în care memoria Edenului, a Grădinii de la Răsărit, nu numai că nu s-a estompat, ci, dimpotrivă, s-a acutizat drastic. Iar această ordine, pe căi indirecte şi catalizate extrem de subtil, vine tocmai din experienţa lui de muralist, de pictor monumental care a înţeles, în mod profund şi rafinat, schema hieratică, grafismul şi enorma concizie compoziţională a picturii ecleziale răsăritene, în speţă a aceleia de factură bizantină şi postbizantină.

Ordinea interioară, luciditatea grafică, eşafodajul sever al compoziţiilor, tocmai de aici vin, ele sunt prelucrate raţional şi procesate artistic într-un mod exemplar, iar de această dată Dumitru Macovei se întâlneşte, oricît ar părea de surprinzător, cu Theodor Pallady. Şi exact ca în cazul lui Pallady, el se aşează la distanţă egală de pictura de motiv, perfect recognoscibilă, în majoritatea ei copleşitoare, - peisagistică, scene de interior şi naturi moarte -, şi experimentele de limbaj, reducţia la coduri şi la convenţii, bidimensionalitatea şi geomatria, indecise între austeritatea sacră a icoanei şi libertatea lăuntrică a gestului avangardist. Dar dacă relaţia cu pictura clasică de şevalet este una extrem de relaxată şi de relativă, experimental formal şi evadarea din convenţii sunt şi ele temperate, ceea ce afirmă tacit că adevărata liberate nu însemnă niciodată disoluţie.

Dacă ar fi să rezumăm cazul Dumitru Macovei în câteva cuvinte, acestea s-ar referi la faptul că el reuşete să împace cumbustia şi efervescenţa interioară, adică percepţia volupuoasă şi senzuală a lumii, cu ordinea mentală şi cu austeritatea gândirii, cu alte cuvinte el reuşeşte să îl împace pe Ion Ţucuescu cu Theodor Pallady, adică să concilieze, într-un singur enunţ, două atitudini aparent irecinciliabile.”

Pavel Susară